Well, Have Fun...!




«Hai să ne trăim clipa,
Să nu mai ştim de nimica!»








joi, 28 iunie 2012

Norişor deasupra mea..

O relaţie este ca o maşină. Te chinui să o obţii, la început merge perfect, apoi se strică şi o repari, şi iar se strică..până ajungi la concluzia că trebuie să obţii alta mai bună.
Urăsc situaţiile în care am ajuns. Am trecut prin toate stările existente în doar două zile. De la ură am ajuns la iubire, de la frică la nervi, de la curaj la slăbiciune, de la fericire la tristeţe etc. Dacă cineva îţi demonstrează o dată, de două ori, de trei ori că te iubeşte..atunci dă-o dracu de treabă că dacă nu te iubea nu se mai chinuia atât. Tot ce trebuie să faci e să faci un pas greşit şi totul începe să se dărâme în jurul tău. Câteodată îmi doresc să fie doar un vis, un coşmar din care să mă trezesc fericită că nu e real, dar îmi dau palme şi îmi impun să mă trezesc degeaba căci e cât se poate de real. Nu e suficient niciodată să-ţi doreşti ceva fiindcă chiar dacă se întâmplă tot nu vei fi în totalitate mulţumit, un detaliu semnificant tot nu o să meargă aşa cum trebuie. Urăsc sentimentul de vinovăţie, iar oricât de multe argumente aş avea că nu sunt vinovată, tot e prezent. Urăsc să împart doar eu zâmbete şi optimism peste tot, dar în schimb să primesc numai reproşuri. En fin, nu s-a inventat încă persoana care să-mi greşească şi să nu-i pară rău, aşa că nu-mi fac griji -sau cel puţin încerc să nu-mi fac-. Ciao, have fun! (:

marți, 19 iunie 2012

Nostalgia verii

Nu credeam vreodată că un simplu glas, o simplă vorbă, o simplă ironie mă poate face să-mi stric toată dispoziţia bună acumulată în acea zi iar, în schimb, să mă facă să îmi transform gândurile într-un ghiveci de cuvinte şi întâmplări ce vor să izbească în pereţii ce-l ţine prizonier în propria minte. M-am trântit în patul acela ce mi se părea aproape identic cu cel de acasă şi mi-am afundat faţa în perna portocalie şi moale..apoi am inspirat puternic simţind amalgamul parfumurilor noastre. Am vrut să ţip şi nimeni să nu mă audă, am vrut să dau muzica mai tare când a început Akcent - i'm sorry, am vrut să retrăiesc totul din nou şi din nou. Dar mi-am dat seama că acolo nu mai era nimeni, eram doar eu şi perna ce-mi şoptea să mă descarc, să dau drumul ţipătului să-mi curgă şiroaie pe obraz...aşa am şi făcut. Când m-am trezit din euforia şi disperarea ce m-a cuprins, mi-am dat seama că nu eram deloc singură. Ei...se chinuiau să mă facă să zâmbesc, se chinuiau să mă facă măcar să gesticulez ceva. Erau speriaţi, mă priveau neputincioşi cum stau ca o statuie privind în gol fără ca măcar să clipesc. Mi-am dat seama că trebuie să-i fac să creadă că sunt ok. M-am ridicat şi le-am zis că vreau o ţigară şi suc..apoi încetul cu încetul am încercat să-mi revin, să mă ridic şi să mă duc la geam. La cum tremuram ştiam că nu prea sunt şanse, aşa că nu am riscat şi m-am întins în pat lăudându-mi ochii verzi de după plâns. Am zâmbit fals asigurându-i că sunt bine şi am plecat.. Unde? Să-l văd pe Cristu care era nervos şi să încerc să-mi stopez durerea de cap. La sfârşit am ajuns acasă unde am făcut o baie ce vroiam să dureze o viaţă, m-am relaxat şi mi-am făcut planuri optimiste. Mare, ţară, tuns, vopsit, zii de naştere, planuri de amenajare a casei, plimbări cu maşini..toate sunt ordonate în funcţie de planificare în capul meu. A fost o zi ciudată..şi colac peste pupăză mi-am văzut iubirea de acum câţiva ani împreună cu o prietenă de-a mea, totuşi a fost amuzant să-mi aduc aminte de trecut cu ei. Ciao, have fun! (: